O FICŢIUNE ȊNDRĂZNEAŢĂ

26 Jun 2023
Posted by: Radu I. Munteanu
Published: in Cronici

Ovidiu Dan este licenţiat în drept. Specializat in cercetarea cazurilor care ar putea fi rdul societăţilor sau/şi al serviciilor secrete, stabilit în Olanda, A lucrat ca detectiv particular. Unele din cercetările asupra unor figuri publice le-a valorificat convertindu-le în ficţiuni literare: reportaje de investigaţie şi romane. Coautor al lucrării Masoneria în Transilvania – ed. a III-a (2010).

A scris despre morţi mai mult sau mai puţin misterioase: Cu troika pe un bulevard în pantă (2001) – o părere despre moartea lui Ion Petru Culianu, Dinspre pisc, coboară negura (2020) – o părere despre moartea scriitorului marin Preda.

Romanul cel mai complex, elaborat pe aceeaşi bază, valorificarea unor cercetări detectivistice, este Ordinul Hora. Despre evenimentele din Transilvania din anii 1784-95.

Cel mai recent roman de gen, al şaptesprezecelea (al şaisprezecelea spune autorul) este Z. nu cunosc decât două opere narative cu acest titlu, cu rezonanţă simbolică. Primul este un film vechi, de Costa Gavras (1969), o transfigurare a regimului coloneilor din Grecia.

Dece acest titlu? Din cel puţin două motive. Pe de o parte sugerează misterioasa posibilitate ca Ceauşescu să fi supravieţuit simulacrului de proces şi execuţiei. Z în greacă se poate traduce – îi explică personajul păpuşarului interlocutoarei sale de o zi – prin (el) trăieşte. Referirea directă e la folclorul care a circulat şi despre Nicolae Ceauşescu, aşa cum a circulat şi despre Adolf Hitler şi, poate şi despre alte personaje istorice de o anume anvergură după moartea acestora. Rostul referirii aduce cota de mister specifică uneui romn de ficţiune enigmistică. Al doilea motiv al alegerii titlului e că Z e iniţiala personajului ales de autor ca partener de dialog de o zi căruia i se prezintă ficţiunea ipotetică a ultimei perioade de viaţă a lui N.C.: Zoia Oprean, ex Ceauşescu. Surprinsă, cu abilitate scriitoricească, în ultimul ei de viaţă. Amănunt mărturisit în finalul romanului. Final 2010. Romanul se încheie cu ştirea de ziar că Valentin Ceauşescu, singurul supravieţuitor al familiei (parinţi şi fraţi) obţinuse dreptul de a deshuma şi supune analizei AND determinării identităăţii celor îngropaţi. Faptul este real, pe jumătate. Demersurile au fost făcute de Valentin şi profesorul Mircea Oprean, soţul văduv al Zoiei. Final inteligent. Personajul aşa numitului păpuşar se decide să scrie. Nu e singurul roman în care un personaj determinant sugerează a fi tocmai autorul celor relatate până la final.

Personajul Zoiei e construit cu aceeaşi abilitate. Sunt selectate elemente cunoscute, reale şi semnificative, din existenţa fiinţei reale. Care-I conturează profilul atât cât trebuie ca cititorii care au cunoscut-o s-o recunoască. Inclusiv dramele şi conflictul peren cu mma ei, Elena Ceauşescu. Iar cititorii străini de mediul abordat să-şi poatăface o idee cât mai autentică.

Socot că această cronică suportă o paranteză. Zoia-cea-reală era cercetător la Institutul de Matematică. Absenţele ocazionate de ua din aventurile ei fuseseră acoperite. Elena Ceauşescu a reacţionat brutal, cu puterea conferită de funcţia politică a desfiinţat institutul. Matematicienii s-au răspândit în patru zări. Nu discutăm lovitura dată matematicii româneşti. După un tratament psihiatric, Zoia fu numită şefa secţiei de matematică de la ICREST, institu proaspăt creat. Cunoscută ca o conştiinţă, ea îşi folosi discret relaţiile achiziţionate ca obiectiv de supraveghere a căutat, a găsit şi a angajat în sec tia ei pe toţi foştii colegi care mai erau în ţără. Mă restrâng la acest relevant exemplu. Sigur că cunosc şi altele cu acelaşi onorant profil. Paranteză închisă.

Tema romanului sunt dublurile personajelor VIP. Temă eternă, universală. Vor fi fost multe dublori, cunoscute sau nu, unele inventate, altele presupuse. În romanul lui O.D. e vorba de presupusele dubluri ale lui Nicolae Ceauşescu. Am fost mediatizat un fost ofiţer din dispozitivul de securitate al familiei, care a îndeplinit odată funcţia de dublură şi a mărturisit faptul într-un interviu TV. Autorul cunoaşte cazul – ceea ce confirmă acurateţea cercetărilor întreprinse – dar a construit alte 2-3 dubluri fictive. Pe baza unor fapte contradictorii. Care arputea fi explicate şi prin ipoteza existenţei acestor dubluri. Doua dintre ele ar fi locuit pe domeniul locativ al familiei, a treia ar fi un frate vitreg născut cu 4 ani mai târziu şi semănând utilizabil cu N.C.

Ostilitatea reală şi cunoscută public a Elenei Ceauşescu faţă de relaţiile Zoiei şi căsătoria lui Valentin e explicată, totuşi, discutabil de către scriitor. Mama celor doi ar fi vrut neapărat să evite contactul partenerilor cu dublurile. Din gospodărie. Pe care oricum fii nu-I ignorau .Fără a omite să citeze argumentele violente, triviale, primitiv xenofobe (altfel plauzibile firii persoanei). A lăsa cititorului libertatea de apreciere e încă o abilitate scriitoricească. Totuşi profesorul Oprean a fost admis în cercul familiei. N-au existat argumente specioase împotriva lui.

Aici e loc de o a doua paranteză. Amărăciunea lui Valentin avusese consecinţe. S-a implicat în managementul unei echipa de fotbal. De elită în plan intern. Cumva ca frate mai mare al jucătorilor. Respectat de conducătorii echipei, bun cunoscător al sportului, avu o contributie greu de ignorat în performanţa de vârf a echipei. Ultima apariţie punlică a lui valentin în mediul fotbalistic, înregistrată pe un fişier youtube, e la sărbătorirea în direct a calificării echipei năţionale a României la turneul final de la Roma. Din păcate, la momentul participării, el plătea absurd pentru vini ce nu-I aparţineau. Paranteză închisă

M-am întrebat dacă cercetările utorului au scăpat acest aspect, caracteristic pentru firea lui Valentin. Răspunsul e logic şi ţine de structura romanului. Pesonajul Valentin Ceauşescu e conceput cu discreţie. Aproape umbrit. Zoia îi ajunge ca sursă de acumulare a conţinutului. Dialogul cu aşa numitul păpuşar, un ofiţer de securitate marginalizat, cu atribuţii totuşi misterioase, pe parcursul unei zile e instrumentul perfect pentru dezvoltarea acţiunii. Rolul lui Valentin e dozat cu aceeaşi precizie farmaceutică.

Personajul Elenei Ceauşescu n-avea nevoie de prea laborios proces de procesare. I-au fost îngroşate doar unele linii care dau o notă mai colorată, pentru a-i justifica arivismul şi statutul real.

Şi mai interesant, personajul public Nicolae Ceauşescu e cel puţin pitoresc. Personajul din roman e la limita inexistenţei. Mă întreb dacă etalarea momentului de luciditate a slăbiciunii e plauzibil. Da şi nu. En passant I se admite mega memoria, cunoscută de toţi cei care au avut de-a face cu cel real, dar I se ignoră inteligenţa. Oricum arata ca epava celui real, care-l ura pe Brejnev, dar avea grijă să nu-i iasă din cuvânt. Personajul din roman nici nu are megalomania celui real. Decât în prea mică măsură. În acel moment în care recunoaşte, în faţa lui Iliescu (pe care, ciudat, nu-l miroase), devitalizarea, pare a confirma concluzia aparatului lui Gorbaciov că mai are doar unan de trăit.

Altă figură de stil, de efect. Având cunoştinte medicale doar la nivelul cnştientizării problemelor vârstei, mă îndoiesc că o concluzie extremă e posibilă pe baza unor probe exclusiv excretorii. Fără sânge. Desigur, autorului nu-i scapă exagerarea, probabl figura de stil vrea sa sublinieze atotputernicia rusă.

Dar alta e acum problema. La ce bun ditamai complotul pentru un lider decrepit care ar mai trăi un an? Gorbaciov nu comunicase concluziile sale agenţilor săi mai vechi ca spioni decăt el ca secretar general? Poate mintea primitivă a generalului Militaru n-o fi fost utilă pentru transmiterea unui megasecret. Dar Iliescu? Iliescu ca personaj de roman, evident.

Personajul Iliescu apare iniţial în amintirile Elenei Ceauşescu. Aceasta il ducea, ca copil, să transporte pachete pentru tatăl său, aflat la închisoare. Mai mult se vorbeşte despre acesta, o figură importantă a Kominternului. Decedat în 1945, dispare din peisajul comunist. Mai târziu, însuşi Ion Gheorghe Maurer va fi acuzat de kominternişti că nu-l apărase eficace pe Alexandru Iliescu la un proces, de pe urma căruia acesta fusese condamnat.

În perioada critică, spre final, Ion Ilici Iliescu îi oferă luui N.C. să-I serveasca drept filtru de oponenţi, jucănd el însuşi rol public de dizident. Ceea ce-i dă acces curent la cabinetul 1. Ficţiune oricum de neînţeles. La vrremea respectivă viitorul lider era pe linie moarta, la Editura Tehnică. Mai mult, în scenariul fictiv el este, cunoscut ca atare de Ceauşescu, preşedinte al… CFSN. Astel Iliescu din roman poate organiza lejer complotul sub naşul victimei. Sunt elemente inventate, care dau culoare, care dau parfum de farsă complotului inevitabil.

Farsa face utimii paşi. Generalul Stănculescu, identic cu cel real, ajuns, după scoaterea din joc a lui Milea (romanul înclină spre uciderea acestuia), ajuns stăpân pe culise, asigurat de ordinul ca orice subunitate militara sa nu se supuna decât ordinelor sale (detaliu necunoscut în preza momentelor de foc) împnge cuplul în elicopterul ajuns pe clădirea CC. dar… la Snagov dublura cu cataracta oculară îl înlocuieşte pe N.C. în elicopter. El este cel care furnizează imaginea terifiantă a scoaterii din TAB, la unitatea militară de la Târgovişte. Li se spune lui şi Elenei că execuţia va fi simulată. Tot ce spectatorii români au văzut în filmarea falsului proces romanul afirmă că e teatru. Dar execuţia ne reintroduce în ce ştim. Deci în roman mor Elena şi prima dublură. Citind, ne întrebăm mereu, sincron cu zbaterea inimii Zoiei, dacă nu cumva tatăl ei trăieşte. Sentimentele atribuite personajului ei sunt impresionant de fireşti. Alt procedeu literar rafinat.

Dar personajul numit păpuşar o duce cu vorba, îi permite să-şi caute tatăl într-un anume loc apoi, în ultimele pagini ale romanului, deci la 4 ani după moartea Zoiei reale, o abandonează în mister. Efect rafinat de final.

Pentru cititorul care a urmărit toate amănuntele dramaticei realităţi din decembrie 89, lectura romanului e un test. Cere atenţie în fiecare pagină. Unele pasaje cer relectură.

Devierile ficţiunii de la realiatate, calculate cu fineţe de scriitor, sunt asimilate de cititorii îndeajuns de atenţi. Totuşi se strecoară o eroare majoră. Pe care o înţeleg mai puţin spre deloc. Se ştie că desfiinţarea Komintern în 1943 a fost falsă. Iar istoria episodului o spune clar. Cu gura lui Stalin. Care lămureşte liderii din următorul eşalon. Deşi structura romanului cere concentrarea atenţiei la lectură, relatarea fostului moment istoric e aproape supărător de lipită. În roman Stalin desfiinţează realmente Kominternul, ca fiind internaţionalist, urmând ca el să urmeze linia unui soi de naţional-comunism.

Un ultim detaliu de ficţiune lipită reaităţii cunoscute e descinderea în clluj al unui dispozitiv militar maghiar. Cu scoopul de a începe ocuparea Ardealului. Momentului I se dedică 2 relatări. În prima camioanele maghiare sunt respinde de partea de armată română ce apără Clujul. În celălalt se vadeşte că porunca lui Gorbaciov trimite militarii maghiari acasă.

Fictiv fiind, episodul e chiar plauzibil în contextul de atunci.

Ultima observaţie. Dacă structura compoziţiei are coerenţă şi rafinament, tonul scriiturii e întrucâtva inegal. N-am citit decât 3 cărţi ale autorului, cu asta cu tot. în celelalte două lectura curge lin. Ceea ce în hidrodinamică se numeşte curgere liniară. Aici întâlnim un minim spre inobservabil de turbulenţe. Mai puţi ca petele din Soare.